Retraiesc de multe ori cu ochii mintii momente din copilaria
mea.
Multe amintiri au desenat in memorie scene vesele, pline de
viata, populate cu chipurile dragi mie.
Intimplari de demult imi revin atit de clar in minte incit,
de multe ori, ochii mi se umplu de
lacrimi cind imi dau seama ca vremea a trecut si timpurile acelea nu vor reveni
niciodata.
M-am nascut intr-o mahala braileana, in vecinatatea remizei
de tramvaie.
Conditia mahalagiilor – familii numeroase cu multe guri de
hranit, rezulta dintr-un amestec tulbure de viata impartita intre munca
necalificata la Fabrica de chibrituri sau la Santierul naval din oras si
practicarea braconajului pe baltile Dunarii.
Vara, fiecare sfirsit de zi stirnea valatuci de praf sub
picioarele liotei de copii ce urmareau, zgomotos si la gramada, grupurile de barbati
ce se intorceau catre casa cu ceva poveri in spate.
Nu duceam lipsa de nimic, bunicul meu fiind un fost negustor
de legume cu gradini pe Valea Oltului, deci om cu ceva stare, insa, impartind
curtea cu familia numeroasa a sorei bunicii mele, aveam si eu parte de ceva
actiune de felul celei descrise mai inainte.
Protagonistul era “unchiul Sandu”, barbat falnic cunoscut
printre cei asemeni lui ca aprig tare.
“Capturile” lui erau intotdeauna mai valoroase decit ale
celorlalti, renumele lui fiind de pescar priceput dar si de om darnic, dispus
sa imparta si cu altii ceea ce prindea.
Resimt acut momentul in care, intorcindu-se acasa cu un sac
mare in spate i-a rasturnat continutul intr-un ciubar din curte. Sute de clesti
frematau apucatori in incercarea de a scapa. Cozi solzoase se arcuiau cautind
drumul inapoi intr-o viermuiala de un verde inchis pastrind mirosul apei si a
namolului din care fusesera scosi. Racii.
Imi rasuna si acum in urechi risul ca un tunet rostogolindu-se
peste capetele noastre de copii ce ne retrageam tipind degetele prinse in
strinsoarea clestilor.
Nu exista ceva mai bun!
Raci fierti cu usturoi. O masa la care nu trebuia sa ne
invite cineva de multe ori.
Am parasit mahalaua avansind pe scara sociala de la ingramadirea
de case demolate pentru cartierul de blocuri, promisiunea socialista a unei
vieti mai bune.
Ani de zile am cautat sa gasesc raci, in comertul organizat
sau la comerciantii ambulanti, fara succes. Parca disparusera odata cu mahalaua
si mahalagii ei.
De fapt era doar rezultatul cuceririlor socialiste, a
indiguirii baltilor in favoarea agriculturii ce urma sa se practice in Insula Mare
a Brailei.
Am regasit gustul familiar cind in calatoriile noastre in
Grecia luam masa in cite un restaurant pe malul marii, ce servea γαρίδες (creveti
proaspeti) in meniul zilnic.
Am fost pur si simplu fericita cind hypermarketul din oras –
cistigul spectaculos al revolutiei sociale de dupa comunismul opresiv de la noi
– a introdus in oferta curenta crevetii de cultura.
Nu am experimentat multe retete pentru ca mi se pare perfect
modul simplu in care m-am obisnuit sa consum absolut fabuloasa delicatesa:
creveti cu sos de usturoi - γαρίδες με σκόρδο.
Nu este vorba despre o reteta.
Va impartasesc de fapt modalitatea in care, cu efort minim obtinem satisfactie culinara maxima.
Pentru ca stiu din copilarie ca crustaceele se consuma numai daca sint vii, restul eliberind o toxina nociva pentru organism, nu cumpar creveti proaspeti, cei de culoare verzui - cenusie pentru ca nu sint vii.
Nu imi plac defel cei congelati, decorticati.
Asa ca nu imi ramin ca alternativa decit cei prefierti.
Insa si acestia trebuie sa fie de calibru mare (ce se regaseste inscris pe eticheta produsului dar este vizibil si cu ochiul liber) si nedeteriorati (capete rupte, striviti, culori care arata alterarea).
Cum ii pregatesc?
Simplu.
Intr-un vas pun la fiert apa cu sare.
Cind aceasta da in clocot arunc inauntru crevetii (nu este nevoie sa ii decongelez inainte daca i-am pastrat in congelator o vreme).
Nu ii las mai mult de 10 minute in apa care fierbe, pentru ca prin fierbere indelungata carnea lor se intareste.
Pregatesc un mujdei cremos dintr-o capatina de usturoi si ulei, adaugind la sfirsit citiva stropi de otet.
Se servesc crevetii intregi pe farfurie asezind alaturi mujdeiul, si o bere rece.
Se consuma doar carnea de la coada, rupindu-le capul si indepartind solzii cozii unul cite unul.
Delicios!
Ce frumos povestesti, Florentina! Am urmarit cu sufletul la gura povestea ta si ti-am simtit nostalgia din glas, chiar daca nerostita!
RăspundețiȘtergereMie crevetii imi plac tare, tare mult, nu de putine ori am afirmat ca as putea sa traiesc doar cu ei pentru tot restul vietii :)
Eu sint fan creveti... O portie mica si pentru mine. A, eu ii cumpar tot de culoarea asta, dar sint congelati si au capatina, ii decapitez eu cind ii maninc... Pupici !
RăspundețiȘtergereEu sunt nascut si crescut la malul marii.In copilaria mea crevetii (noi ii stiam cu denumirea de "garizi" )se vindeau pe strada la fel ca semintele prajite.Nu erau cu usturoi,erau cu sare si nu erau asa de mari ca cei care se vand astazi.Dar erau un deliciu !
RăspundețiȘtergereCu totii stim cat de toxica este carnea de vita(carnea rosie). Ei bine, crevetii sunt de 6 (sase) ori mai toxici decat carnea de vita!
RăspundețiȘtergere