Piftie de porc

Traditie sfinta pentru multi romani, taierea porcului la ignat vine din timpuri stravechi dar obiceiurile legate de acest sacrificiu s-au pastrat neschimbate chiar si in zilele noastre.

Gospodarii pregatesc din timp momentul, ziua respectiva fiind o sarbatoare cu incarcare culinara, dedicata in intregime transformarii animalului sacrificat in sunci, cirnati, tobe, caltabosi sau piftii.

Am trait ani la rind experienta aceasta, bunicii mei paterni preocupindu-se sa creasca pentru fiii lor godacul predestinat.

Agitatia zilei ne cuprindea si pe noi, copiii, prilejuindu-ne ocazia de a “calari” purcelul, asigurindu-ne astfel garantia starii de voiosie pentru tot anul urmator – cum ziceau cei doi batrini hitri.

Au trecut anii, distractia s-a repetat avind insa alte personaje, in rolul bunicului pus pe sotii aflindu-se tatal meu iar cei ce suiau in saua porcului erau nepotii lui – copiii mei si ai sora-mi.

Si astazi exista preocuparea prepararii “porcariilor” – citindu-l pe Radu Anton Roman, iar piftia este printre preferate.

Desi putin intirziata, reteta mea se incadreaza in peisajul acoperit de omat creat parca anume de Baba Iarna ce nu se da dusa cu una cu doua.

Asadar: piftie de purcel.

Pentru sase portii mari de piftie (dupa dimensiunea recipientelor) am pus la fiert un ciolan si doua picioruse pe care intii le-am spalat bine in mai multe ape.

Am adaugat apa cit sa acopere carnea apoi am lasat sa fiarba la foc potrivit, indepartind spuma ori de cite ori a fost necesar. Timpul de fierbere este dat chiar de fiertura, aceasta fiind gata cind carnea se va desprinde singura de pe oase iar zeama se albeste. Este momentul in care se adauga sare dupa preferinta lasind sa mai dea doua clocote.

Cu o spumiera se scoate carnea fiarta intr-un vas lasindu-se sa se raceasca. Se va alege apoi carnea de pe oase, indepartindu-se grasimea si portionindu-se in bucati mici.

Carnea rezultata se va distribui in vasele in care vom pune piftia.

Se curata o capatina de usturoi, se indeparteaza coltul - pentru a evita discomfortul gastric, apoi se piseaza nu foarte tare. 

Se adauga in zeama fierbinte lasindu-se aproximativ zece minute ca usturoiul astfel oparit sa isi transfere aroma. Folosind o sita si inca un vas potrivit ca marime pentru zeama rezultata "vinturam" fiertura dintr-un vas in celalalt prin sita de citeva ori, asigurindu-ne ca usturoiul va ramine in strecuratoare. Procedam astfel pentru a ne asigura ca rezulta o piftie inchegata, prin vinturare uniformizind continutul de gelatina al fierturii. Zeama astfel obtinuta se toarna peste carnea din vasele pregatite.

Se dau la rece peste noapte putind fi consumate a doua zi sau pastrindu-se - in frigider sau afara, daca vremea permite. 

Este un aperitiv delicios dar mai ales sanatos, datorita continutului ridicat de gelatina rezultat din colagenul continut in oase, colagen atit de necesar articulatiilor noastre.

In combinatie cu un ardei iute - ce pune singele in miscare, dar si impreuna cu o tuica - fie ea fiarta sau doar ca atare insa cu masura, deschid pofta de mincare si ajuta digestia pentru mesele copioase din perioada sarbatorilor.

Tort Locomotiva

Mi-am dorit sa realizez o locomotiva vesela dar ce a rezultat seamana mai mult cu o drezina :D.
Ce conteaza este faptul ca am facut o surpriza placuta unui nepotel care astazi implineste 6 ani.
Vladut, sa fii sanatos, sa cresti frumos, sa fii destept, sa aduci numai bucurii parintilor, ca ei - stiu asta - se preocupa sa nu iti  lipseasca nimic.
Sa iti respecti si sa iti iubesti bunicii care nu traiesc decit pentru a te vedea pe tine stralucind de bucurie.
La multi ani!
Iar locomotiva dulce pe care ti-am daruit-o sa completeze parcul tau de trenulete pe care le indragesti atit de mult.

Tortul are trei straturi de crema: doua straturi de crema de ciocolata alba cu cocos si cirese confiate si unul de ciocolata neagra 52% cu nuci, asezate pe un blat cu cacao.

Nu stiu daca am reusit insa M-AM STRADUIT tare!

Creveti cu usturoi - γαρίδες με σκόρδο

Retraiesc de multe ori cu ochii mintii momente din copilaria mea.

Multe amintiri au desenat in memorie scene vesele, pline de viata, populate cu chipurile dragi mie.

Intimplari de demult imi revin atit de clar in minte incit, de multe ori, ochii  mi se umplu de lacrimi cind imi dau seama ca vremea a trecut si timpurile acelea nu vor reveni niciodata.

M-am nascut intr-o mahala braileana, in vecinatatea remizei de tramvaie.

Conditia mahalagiilor – familii numeroase cu multe guri de hranit, rezulta dintr-un amestec tulbure de viata impartita intre munca necalificata la Fabrica de chibrituri sau la Santierul naval din oras si practicarea braconajului pe baltile Dunarii.

Vara, fiecare sfirsit de zi stirnea valatuci de praf sub picioarele liotei de copii ce urmareau, zgomotos si la gramada, grupurile de barbati ce se intorceau catre casa cu ceva poveri in spate.

Nu duceam lipsa de nimic, bunicul meu fiind un fost negustor de legume cu gradini pe Valea Oltului, deci om cu ceva stare, insa, impartind curtea cu familia numeroasa a sorei bunicii mele, aveam si eu parte de ceva actiune de felul celei descrise mai inainte.

Protagonistul era “unchiul Sandu”, barbat falnic cunoscut printre cei asemeni lui ca aprig tare.

“Capturile” lui erau intotdeauna mai valoroase decit ale celorlalti, renumele lui fiind de pescar priceput dar si de om darnic, dispus sa imparta si cu altii ceea ce prindea.

Resimt acut momentul in care, intorcindu-se acasa cu un sac mare in spate i-a rasturnat continutul intr-un ciubar din curte. Sute de clesti frematau apucatori in incercarea de a scapa. Cozi solzoase se arcuiau cautind drumul inapoi intr-o viermuiala de un verde inchis pastrind mirosul apei si a namolului din care fusesera scosi. Racii.

Imi rasuna si acum in urechi risul ca un tunet rostogolindu-se peste capetele noastre de copii ce ne retrageam tipind degetele prinse in strinsoarea clestilor.

Nu exista ceva mai bun!

Raci fierti cu usturoi. O masa la care nu trebuia sa ne invite cineva de multe ori.

Am parasit mahalaua avansind pe scara sociala de la ingramadirea de case demolate pentru cartierul de blocuri, promisiunea socialista a unei vieti mai bune.

Ani de zile am cautat sa gasesc raci, in comertul organizat sau la comerciantii ambulanti, fara succes. Parca disparusera odata cu mahalaua si mahalagii ei.

De fapt era doar rezultatul cuceririlor socialiste, a indiguirii baltilor in favoarea agriculturii ce urma sa se practice in Insula Mare a Brailei.

Am regasit gustul familiar cind in calatoriile noastre in Grecia luam masa in cite un restaurant pe malul marii, ce servea γαρίδες (creveti proaspeti) in meniul zilnic.

Am fost pur si simplu fericita cind hypermarketul din oras – cistigul spectaculos al revolutiei sociale de dupa comunismul opresiv de la noi – a introdus in oferta curenta crevetii de cultura.

Nu am experimentat multe retete pentru ca mi se pare perfect modul simplu in care m-am obisnuit sa consum absolut fabuloasa delicatesa: creveti cu sos de usturoi - γαρίδες με σκόρδο.

Nu este vorba despre o reteta.

Va impartasesc de fapt modalitatea in care, cu efort minim obtinem satisfactie culinara maxima.

Pentru ca stiu din copilarie ca crustaceele se consuma numai daca sint vii, restul eliberind o toxina nociva pentru organism, nu cumpar creveti proaspeti, cei de culoare verzui - cenusie pentru ca nu sint vii.

Nu imi plac defel cei congelati, decorticati.

Asa ca nu imi ramin ca alternativa decit cei prefierti.

Insa si acestia trebuie sa fie de calibru mare (ce se regaseste inscris pe eticheta produsului dar este vizibil si cu ochiul liber) si nedeteriorati (capete rupte, striviti, culori care arata alterarea).

Cum ii pregatesc?

Simplu.

Intr-un vas pun la fiert apa cu sare.

Cind aceasta da in clocot arunc inauntru crevetii (nu este nevoie sa ii decongelez inainte daca i-am pastrat in congelator o vreme).

Nu ii las mai mult de 10 minute in apa care fierbe, pentru ca prin fierbere indelungata carnea lor se intareste.

Pregatesc un mujdei cremos dintr-o capatina de usturoi si ulei, adaugind la sfirsit citiva stropi de otet.

Se servesc crevetii intregi pe farfurie asezind alaturi mujdeiul, si o bere rece.

Se consuma doar carnea de la coada, rupindu-le capul si indepartind solzii cozii unul cite unul.

Delicios!

Prajitura "Lamiita" (Alba ca zapada)

Sincer, nu am pregatit de foarte multe ori aceasta prajitura.
Insa de foarte multe ori am mincat-o.
Mi-a placut de fiecare data asa ca, am cerut intotdeauna reteta.
Cu mici diferente de personalizare, retetele erau asemanatoare.
Nu am respectat nici una intru totul.
Iar reteta mea mereu a suferit mici transformari.
Putea sa fie altfel de data aceasta?
Doar ca, cea de acum va ramine imortalizata in aceasta pagina de spatiu virtual.
Asadar, cum am pregtit de data aceasta "Lamiita" sau "Alba ca zapada":

Frageda, aromata, potrivit de dulce, parfumata.
O prajiturica de duminica.

Acum vine partea cea mai grea.
Reteta.

Cum am facut blatul si ce ingrediente am utilizat.
- 4 linguri osinza de porc (m-am ocupat personal cu topirea)
- 1/2 pahar de zahar
- 2 oua
- un pahar lapte
- 1 lingurita bicarbonat alimentar
- faina cit cuprinde (aproximativ 600 grame)
- coaja rasa de la doua lamii
- un virf de cutit sare

Intr-un castron am amestecat spumos osinza (untura) cu zaharul.

Am incorporat si ouale obtinind un amestec cremos.

Pentru inceput am adaugat o cana de faina si bicarbonatul alimentar pe care l-am stins cu citeva picaturi de lamiie si am omogenizat amestecul.

Am turnat laptele rece amestecind incet.

Pentru un aluat aromat am ras coaja de la doua lamii.

Adaugind cite putina faina am framintat pina am obtinut un aluat consistent , nu foarte tare dar care nu se lipeste de miini.

Din acest aluat vom intine pe fundul unei tavi pudrate cu faina citeva foi, cit mai subtiri, pe care le vom coace in cuptorul incalzit la 200 grade.

Vor fi gata cind marginile vor fi usor aramii. Eu am obtinut patru foi.

Crema
- 3 oua
- o cana mare zahar
- 10 linguri faina
- zeama de la doua lamii
- coaja rasa de portocala
- 1/2 plic zahar vanilat Dr Oetker
- 750 ml lapte
- 200 grame unt

Amestecam intr-un vas ouale cu zaharul pina isi dubleaza volumul.

Adaugam faina, coaja rasa de portocala si zaharul vanilat si omogenizam pina obtinem un amestec cremos.

Turnam incet laptele amestecind continuu asa incit sa  rezulte o compozitie de consistenta smintinii fara cocoloase.

Punem vasul intr-un alt vas in care fierbe apa (bain-marie) amestecind continuu pina incepe sa se ingroase compozitia. Indepartam vasul de pe foc si adaugam untul. Cu miscari usoare integram untul in budinca obtinuta.

Stoarcem doua lamii si adaugam zeama peste crema obtinuta procedind ca si in cazul untului. Lasam apoi sa se raceasca inainte de asamblarea prajiturii.










Finalizarea prajiturii

Pregatim o tava acoperind-o cu folie alimentara asa incit marginile foliei sa se rasfringa suficient cit sa acopere prajitura. Asezam prima foaie de aluat apoi turnam o parte din crema distribuind-o pe toata suprafata.

Procedam astfel pina terminam, la partea superioara avind ultima foaie de aluat. Presam usor asfel incit sa ne asiguram ca foile s-au lipit bine iar stratul de crema s-a uniformizat. Acoperim intorcind marginile foliei. Punem tava la frigider pina a doua zi cind se indeparteaza folia si se portioneaza prajitura. Se serveste pudrindu-se din belsug cu zahar pudra vanilat Dr. Oetker.

O prajitura reusita, o reteta ce merita incercata.